Rotary Club Constanta

Cu participarea autoritatilor locale dar si a altor ONG-uri interesate, parte integranta a proiectului de reconstituire a „Drumului lui Ovidiu”, proiectul va consta intr-un festival al cetatii antice -o sarbatoare culturala publica, ce se va desfasura pe durata unui week-end.
„Drumul lui Ovidiu” va avea 2 PARTI constituante:
A.Festivalul ANTIC
B. Caravana OVIDIU
si se va desfasura in orasele ce au fost strabatute in timpul exilului, in urma cu 2000 de ani ,de catre Ovidiu – incepand cu orasul sau natal Sulmona spre cetatea pontica unde a inchis ochii, Tomis. Proiectul va reprezenta deopotriva comemorarea lui Ovidiu dar si o reinviere alegorica a atmosferei sarbatorilor antice legate de Cultul lui Bachus, o celebrare si promovare a importantei istorice si culturale a spatiului tracic prin:
- Celebrare zeului din cultul caruia s-a nascut teatrul
- Piese de teatru antic
- Recreerea simbolica a sarbatorilor Dionisiace din spatiul romano-tracic printr-o serbare publica: comedianti, artisti stradali, muzicanti etc.
Vor fi vizitate orasele:
Sulmona / Italia
Roma / Italia
Brindisi / Italia
Levkas / Grecia
Atena / Grecia
Skiros / Grecia
Mitilini (Lesbos) / Grecia
Hisarlik (Troia) / Turcia
Nessebar / Bulgaria
Histria / Romania
Mangalia / Romania
Constanta / Romania
DE CE OVIDIU - DIONIS - ORFEU ?

OVIDIU – autor al Metamorfozelor (Metamorphoses) - una dintre capodoperele antichitatii. Este un lung poem epic în hexametri, in care sunt prelucrate 250 de legende (extrase din Homer,Hesiod,Titus Livius,Vergilius) despre transformările cunoscute în lume,începând cu crearea universului şi până la apoteoza lui Cezar.
DIONIS – mit de origine traca, zeul vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus sau Liber. Dionis era una dintre cele mai importante divinităţi cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume. Din obiceiurile de deghizare şi de recitare a ditirambilor din timpul ritualului sau a luat fiinţă tragedia, din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau fertilitatea, comedia greacă.
ORFEU – erou mitologic de origine traca, şi-a găsit până la urmă pe meleagurile natale sfârşitul, fiind sfâşiat în bucăţi de menade, preotesele trace ale lui Dionis. Acesta erau mânioase pe el pentru că nu a participat la cultul lor orgiastic. Cultul orfiastic isi trage astfel originea din cel Dionisiac.

PARTI COMPONENTE ALE FESTIVALULUI:
1. CONCURS TRUPE DE TEATRU
Companii de teatru private, Trupe de teatru Studentesti, Trupe de Amatori
2. TRUPA ITINERANTA DE TEATRU OVIDIUS CONSTANTA
Ca un element comun, o caravana formata dintr-o trupa de teatru si una de balet va vizita pe parcursul a 2 luni de zile (8 week-enduri), orasele prin care Ovidiu si-a purtat pasii, recreeand la modul simbolic sarbatoarea si ritualurile fertilitatii ale zeului trac Dionis/Bachus in mitologia romana.

TRUPA de TEATRU
-s va juca o piesa de teatru antic, in limba latina, povestea lui ORFEU conform Metamorfozelor lui Ovidiu
-locatia va fi un spatiu public, cu conotati antice
-va fi o singura reprezentatie, in fiecare oras

TRUPA de BALET/PETRECEREA Dionisiaca
-piesa de teatru va fi urmata de o petrecere publica intr-una din piatetele oraselor respective, cat mai aproape de locatia de desfasurare a piesei de teatru
- petrecerea va fi un spectacol in sine, recreandu-se simbolic parti ale procesiunilor cultului Dionisiac
-cortegiul lui Dionis va fi reprezentat de balerine/balerini ce vor juca rolul insoţitorilor lui Dionis - silenii, satirii şi nimfele, menadele, tiadele şi bacantele
- ca moment culminat al petrecerii va fi aparitia simbolica a zeului însuşi, imbodobit cu iederă sau frunze de viţă de vie şi purtând tirsuri împodobite cu conuri de pin

PROMOVAREA
-va fi o strategie de promovare si un plan de marketing unitar, pentru toate cele 3 tari si 9 orase participante
-bugetul de promovare va fi suportat de fiecare localitate in parte prin mijloace proprii
3. PERFORMERI STRADALI
- Comedianti, Muzicanti, Mimi, etc.
4. TARG AL VINURILOR
- Fiecare producator va avea stand propriu unde isi va prezenta si comercializa produsele
- Promovarea brandurilor si evenimentele aritistice vor fi aprobate in prealabil de comitetul de organizare al evenimentului
- Se vor comercializa bauturi alcoolice (vin exclusiv) si racoritoare mancare, produse alimentare
5. TARG ARTIZANAT
- Produse Artizanat – olarit, sculpturi, pictura etc.
- Souveniruri: tricouri, palarii, masti, sepci etc.
6. TARG DE ONG-uri
- Standuri ONG
- Concurs de standuri ONG
7. TARG de ANTICHITATI

Evenimentul va fi organizat la sfarsitul lunii august , inceputul lunii septembrie si va fi un festival al cetatii si al locuitorilor ei, un festival al belsugului si al bogatiei, menit sa se inscrie in circuitul marilor festivaluri tematice internationale dar si autohtone. Se urmareste participarea celor mai mari nume ale teatrului romanesc si transformarea festivalului de la Constanta intr-un reper de marca al calendarului cultural anual.
Pe parcursul a 3 zile, ne vom intoarce in timp, viata cetatii se va muta inapoi in vatra sa, in zona peninsulara, in jurul lui Ovidiu, cel mai marcant locuitor din milenara viata a cetatii. Aici pe patru scene separate, asezate in diferite puncte ale pietei Ovidiu si zonei peninsulare se vor desfasura spectacole de teatru antic si muzica, de comedie si tragedie greaca. In fiecare seara il vom sarbatori pe Dionis/ Bachus parintele teatrului dar si al vitei de vie in cadrul reinvierii procesiuni cultului sau antic si il vom cauta la standurile producatorilor de vin.
Autoritati locale, artisti, Street perfomeri si studentii din Ong-urile constantene, impreuna cu locuitorii cetatii, participantii si simplii spectatori, mestesugari, olari si anticari vom reinvia pe parcursul a 3 nopti adevarata viata a cetatii antice Tomis, intr-un eveniment de o inalta factura culturala menit sa reprezinte un punct de atractie a turismului cultural la inceput de toamna.
Dimensiunea internationala a proiectului este un bun prilej de a ne apropia de orasele si cetatile mai sus mentionate, de a gandi diferite actiuni si proiecte viitoare avand ca puncte de plecare: Festivalul ANTIC, bunele relatii dintre cluburile Rotary dar si parteneriatele intre autoritatile locale ce se pot incheia cu aceasta ocazie.

DE CE TEATRU ANTIC LA CONSTANTA ?
REINVIEREA TRADITIEI:
“Ivit între vestigii fabuloase, pe locuri în care se jucase teatru şi cu 25 de secole în urmă, Teatrul constănţean a acordat un loc de cinste în repertoriul său teatrului antic (cu piese ale autorilor antici şi dramaturgie contemporană inspirată de teme din mitologia antică).
În 1957 s-au organizat serbările bimileniului naşterii poetului latin Ovidius, trăitor – după cum se cunoaşte la Tomis, între anii 8-17 d.H.(18 d.H ?), prin relegarea dispusă de împăratul Octavian August. Meritul iniţiativei a aparţinut constănţenilor, constant sensibili la tot ceea ce ţine de viaţa şi opera marelui exilat. Teatrul constănţean a prezentat premiera absolută „Ovidius”, tragedie scrisă în versuri de distinsul poet (şi dramaturg) constănţean Grigore Sălceanu, mult preţuit dascăl de limba şi literatura franceză, cu studii la Sorbona. Şi bineînţeles, cu recitaluri din opera ovidiană, mai ales din Tristia şi Pontica.
Premiera a fost prezentată la 22 septembrie 1957 în regia maestrului Val Mugur şi scenografia – de un mare rafinament si modernitate - lui Mircea Marosin. Rolul titular a fost interpretat, cu toate marile calităţi cunoscute, de Constantin Codrescu, invitat în spectacol. S-au distins cu frumoase realizări Jean Ionescu, Marcela Sassu, Zoe Caraman, Octavian Uleu, Vasile Prisăcaru ş.a..
În cadrul acelor mari serbări ovidiene, spectacolul a fost invitat şi în capitală, bucurându-se de o bună primire şi din partea criticii. În acele zile Constanţa s-a înfrăţit cu Sulmona, localitatea de obârşie a poetului. Spectacolul mai are meritul de a fi adus pentru prima dată pe scena constănţeană lumea Antichităţii, cu conflictele ei cumplite, cu caracterele puternice, cu suflul său tragic şi poetic.
Primul spectacol de teatru antic în aer liber a fost „MEDEEA” de Euripide. Teatrul s-a oprit la acest text, pentru că mitul este foarte cunoscut şi prezent în zonă, ca unul ce s-a consumat – se pare –in tangenţă cu oraşul nostru, dar mai ales, pentru că piesa are o mare valoare, iar teatrul avea o actriţă, Marcela Sassu, parcă anume creată de natură şi profesoara sa, Maria Filotti, pentru acest rol. Portul turistic Tomis a fost ales de creatori drept locul foarte prielnic desfăşurării spectacolului; loc ce a permis vizionarea lui de către cei care cumpărau bilete (beneficiind astfel de scaune) ci şi de cei care se plimbau pe faleza portului şi de cei care se îndreptau spre Cazino. Spectacolul a fost puternic marcat de scenografia grandioasă (i s-a zis pe bună dreptate „ansamblu arhitectonic”), de costumele şi măştile create de marele sculptor Constantin Lucaci. Regizorul spectacolului, Gheorghe Jora, a folosit din plin şi cu talent spaţiul de joc oferit, astfel încât spectacolul începea de sus, de pe colina unde se afla un fragment arhitectural, sugerând Acropole şi cobora în desfăşurare pe scări până la malul mării. Apariţia protagonistei sus, pe coastă şi mersul ei în coborâre către locul de joc propriu-zis, însoţită de corul alcătuit din toate actriţele teatrului, au constituit o suită de momente emblematice ale reprezentaţiei, reproduse de multe ori în presa română şi străină. Coreutele purtau fiecare, în mâini, un contur alb de mască de peste un metru înălţime, ce se decupa frumos în întuneric. Iason (Sandu Simionică) venea de la mare, într-o mica ambarcaţiune adaptată scenografic, şi acesta a fost de asemenea, unul dintre momentele frumoase, de neuitat. „MEDEEA” s-a jucat în două stagiuni estivale. A fost un succes incontestabil, prin calitatea sa artistică, distribuţia adunând laolaltă, pe lângă toate actriţele teatrului, actori dintre cei mai talentaţi şi îndrăgiţi de public: Jean Ionescu, Dan Herdan, Romeo Mogoş, Longin Mărtoiu. Dar, mai ales, prin aceea că aducea în stagiunea estivală o formulă nouă de spectacol (de fapt, veche de când lumea) nemaivăzută de contemporani, o formulă de largă respiratie, estetică, în primul rând, ce a demonstrat atunci că grandoarea şi gravitatea nu sunt destinate exclusiv sezonului teatral hibernal. Având de partea sa o experienţă considerată unanim reuşită, teatrul a montat tragedia „IFIGENIA ÎN TAURIDE” – prezentată în premieră la 31 iulie 1973. Motivul alegerii piesei: frumuseţea lucrării şi mesajul ei umanist, faptul că acţiunea se petrece în zona Mării Negre – Premiera şi toate celelalte spectacole s-au desfăşurat în acelaşi loc, pe faleza Portului Tomis. Mihai Tofan, marele scenograf al Teatrului Naţional Bucureşti şi constant colaborator al celui de pe malul mării, a imaginat intrarea în templul Dianei, o „construcţie” ce traversa faleza sugerând masivitatea şi sobrietatea, graţie unui desen foarte bine făcut. Jocul actorilor se desfăşura în faţa templului, beneficiind de un număr mare de trepte, pe care evolua cu mare efect corul femeilor, cu măşti pe faţă şi făclii aprinse în mâini. Tonalitatea generală a dat-o interpreta Ifigeniei, Aghata Nicolau, care sesizând umanitatea caldă a ideilor piesei, a insuflat întregului spectacol armonie şi suflu poetic. Regia a fost semnat tot de Gheorghe Jora.
Animat puternic de gândul unui festival de teatru antic în Dobrogea, oferindu-şi răgazul de a găsi un alt loc pentru desfăşurarea unui spectacol de teatru antic în aer liber, teatrul s-a oprit pentru sală la o comedie: „MILES GLORIOSUS” de Plaut. Spectacolul (premiera la 6 ianuarie 1977) a fost o revărsare gâlgâitoare de umor, ţâşnind cu incredibilă forţă din tot ce se vedea, auzea sau se mişca in scenă … Călăuzit de gândul expus în caietul program, anume că „Preacultivatul scriitor latin nu ezita să sacrifice faimoasele măsuri ale Frumosului şi Armoniei clasice, în favoarea marii fantezii a actorului în slujba hohotelor de râs”, regizorul Silviu Purcărete a creat împreună cu scenografa Eugenia Tărăşescu Jianu şi un grup de actori, toţi bărbaţi, un spectacol de mare originalitate, cu accente groteşti bine temperate şi frumos fructificate, armonizate şi articulat în întregul lui, fără nici o fisură. Interpretul rolului titular, Constantin Guţu, mic, gras cu pântecul supradimensionat (printr-un vatou savant lucrat), atârnându-i până la genunchi, cu un falnic bicorn pe creştet şi o sabie mai mare decât el (în care se încurca mereu) era caricatura vie a unui viteaz „fanfaron”. Rolul a fost creat cu mare har comic nu fără vagi accente tragi-comice. Lucian Iancu în Palestrio s-a dovedit încă o dată inepuizabil în resurse comice, prezenţa lui în fiecare scenă, marea poftă şi plăcere cu care juca, constituindu-se într-un veritabil ferment umoristic al spectacolului. I-au ţinut isonul: Eugen Mazilu în remarcabila compoziţie a bătrânului Periplectomenus, Emil Bârlădeanu (Sceledrus) şi Constantin Duicu (Peusicles). Una din surprizele pline de haz ale spectacolului a fost interpretarea în travesti a celor trei personaje feminine: Acroteleuţia – Virgil Andriescu, Milphidippa – Vasile Cojocaru şi Philocamosia – Longin Mărtoiu. Regizorul a avut inspirata idee de a realiza aceste travestiuri „descoperit”, lăsând să se vadă adică, efortul bărbăţilor de a părea femei, stângăcia şi neputinţa – trucate – de a se identifica întru totul cu acestea, constituind un artificiu comic copios exploatat de regizor şi actori. Spectacol mare prin risipă de talent, fantezie şi modernitate cu care a fost creat! Tot cu gândul de a ajuta publicul să nu piardă contactul cu lumea Antichităţii, precum şi din dorinţa de a atrage atenţia asupra acelui „certificat de naştere” al poporului român care este superbul monument triumfal de la Adamclisi, teatrul a prezentat în premieră absolută (19 mai 1976) tragedia în versuri „Tropaeum Traiani” a dramaturgului constănţean Grigore Sălceanu, în regia lui Gheorghe Jora şi scenografia lui Mihai Tofan, cu muzica originală compusă de Iosif Herţea şi coregrafia lui Oleg Danovski. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Titus Gurgulescu şi Elena Gurgulescu. Spectacolul a marcat totodată a 25-a aniversare a teatrului pontic, contribuind – prin subiect, dar şi prin valoarea literară – la punerea în lumină a unor vestigii istorice româneşti inestimabile, aflate în perimetrul dobrogean.

Legendele Atrizilor
Anul 1978 a fost un an crucial în istoria teatrului constănţean şi nu numai. Anul în care s-a organizat aici, primul festival naţional de teatru antic din istoria teatrului românesc. Prima ediţie a serilor s-a consumat între 25-31
august 1978 şi a însumat nouă spectacole dintre care numai unul s-a jucat pe scenă, restul fiind prezentate în cadrul natural sau în incinte arheologice, fără amenajări speciale.
Teatrul gazda a prezentat in festival doua spectacole:”Legendele Atrizilor” si „Fantana Blanduziei”. „Legendele Atrizilor” a deschis festivalul, fiind jucat la ruinele Cetatii Histria, loc anume ales de regizorul Silviu Purcarete,
care declara in urma prospectarii locului : „nu-i o cetate sau ruinele uneia, ci un vis despre o cetate…” si pe aceasta idee si-a construit intreaga viziune regizorala, dorindu-si spectacolul ca pe „ un vis despre un posibil spectacol”.Scenariul semnat chiar de el, dupa texte de Eschil, Sofocle, Euripide, cu cantece, bocete si descantece romanesti, fiind alcatuit pe schema „ Orestiei”. Muzica lui Iosif Hertea si scenografia Eugeniei Tarasescu Jianu, au servit cum nu se putea mai bine gandul regizorului. Stravechiul dans de invocare al paparudelor, adus in spectacol de iscusitii papusari constanteni printre replicile gigantilor dramaturgi antici, in murmurul continuu de glasuri ce vibrau ca marea si pamantul, te determinau sa-l aprobi pe regizor care spunea in caietul program: „ cultura noastra arhaica ne da dreptul de a ne considera, ca spirit, creatori ai tragediilor lui Eschil, Sofocle si Euripide, alcatuind lumea intreaga si mai mult decat orice”. Spectacolul s-a jucat fara ecleraj artificial, neinregistrat si fara nici un efect sonor tehnic, beneficiind de extraordinara acustica a locului. Actorii costumati in togi de culoare cenusie , albastru mohorat, violaceu negru, parca decupati din culorile noptatice ale cerului sau marii , veneau murmurand o melopee, din partea de apus si purtand pe umeri o masca imensa - copie supradimensionata a uneia dintre mastile de teatru descoperite prin
anii ‘ 60 la Mangalia. Inceput cu exact doua ore inaintea apusului, spectacolul a beneficiat de o halucinanta lumina stearsa, aramie, roz-aurie, albastruie, care rumenea straniu fetele actorilor, cu un fard ireal, sau mai degraba ca o aura. In final, masca uriasa asezata pe o pluta, pleca alunecand usor pe apele lagunei, ca un straniu mesaj trimis spre intunericul ce se tesea la orizont, pe mare. Au interpretat cu stralucire rolurile: Virgil Andriescu, Diana Cheregi, Vasile Cojocaru, Elena Gurgulescu, Lucian Iancu, Ileana Ploscaru.
A doua ediţie a „Serilor de teatru antic” s-a desfăşurat între 26 – 30 iunie 1981, folosind acelaşi spaţiu (cu excepţia Histriei). Teatrul gazda a jucat atunci „Hecuba” de Euripide, pe o portiune de plaja dintre Constanta si Mamaia. Locul ales de regizorul Silviu Purcarete respira aerul tarmului pustiu si neprimitor pe care se deruleaza cumplita tragedie. Cu o scenografie care aducea doar cateva elemente artificiale si decorul natural( semnata de Silviu Purcarete si Eugenia Tarasescu Jianu), si cu o muzica compusa de Dorin Liviu Zaharia( si interpretata live), spectacolul a dat prilej marii actrite Ileana Ploscaru sa creeze un personaj monumental. Roluri impresionante au creat si Virgil Andriescu, Vasile Cojocaru, Diana Cheregi, Maria Nestor, Lucian Iancu.
Din dorinţa de a îmbogăţi repertoriul cu spectacole din dramaturgia antică sau pe teme antice, teatrul a montat în februarie 1980 – pe scenă – „Andromaca” dulcelui Racine, într-o traducere de excepţie a medicului constănţean Nicolae Ionescu. Plecând de la ideea că splendoarea versului racinean este suficientă pentru a transmite totul în tragedia eroinei, regia Gheorghe Jora, scenografia Mihai Tofan şi actorii Ileana Ploscaru – care a realizat atunci unul din marile sale roluri – Virgil Andriescu, Elena Gurgulescu, Vasile Cojocaru, Lucian Iancu, Diana Cheregi, au lăsat intactă acurateţea clasică, mizând mai ales pe efectele declamaţiei bine strunite.
La 8 iulie 1987 avea loc premiera spectacolului „OEDIP”, scenariu de Vasile Cojocaru după „Sofocle şi Euripide”. Spectacolul a fost prezentat în aer liber, în timpul stagiunii teatrale estivale, la Mamaia (pe malul lacului),
la Cap Aurora – pe plajă, la Eforie (lângă clinica Grand), la Mangalia (Parcul arheologic). Au dat viaţă şi strălucire acestui grandios spectacol peste 100 de artişti din teatrele dramatic, liric şi de păpuşi. Regia artistică semnată de Andrei Mihalache şi Dominic Dembinski s-a întrecut în a găsi efecte dintre cele mai spectaculoase şi neaşteptate pentru ca întâmplările nefericitului Oedip să ajungă la spectatori, însoţite permanent de frisonul tragic sofoclean. Textul a fost înregistrat în studiou şi agrementat cu imagini vizuale dintre cele mai spectaculoase: personaje apărând şi luptând călare, torţe care se aprindeau instantaneu, Oedip care, în final, dispărea în mare etc.. Apariţia lui Oedip, purtând pe umeri o mantie de catifea roşie, imensă ce se lăţea mereu în urma lui ca un râu de sânge care se scurgea – (la Cap Aurora, actorul venind de dincolo de dig, mantia curgea greoi, în spatele său, printre pietre) este o imagine emblematică a spectacolului şi care a vorbit mult, la vremea aceea, despre talentul scenografului Constantin Ciubotariu. Ca şi mişcarea armonioasă a acestui mare colectiv pe care a condus-o coregraful Fănică Lupu, ca şi deloc uşoara pregătire muzicală asigurată de dirijorul Gheorghe Stanciu. Spectacolul debuta cu Oedip la Colonos (însoţit de Antigona). Începea să-şi depene povestea şi abia apoi apărea tânăr (Oedip – rege), ca să traverseze grozăviile binecunoscute ale vieţii sale. Regizorii căzuseră de acord cu scenaristul(Vasile Cojocaru) asupra acestei formule ce fara a atenua acuitatea tragică a piesei, aducea un spor de căldură, de duioşie şi de omenesc. Pe Oedip bătrân l-a interpretat cu accente de serenisimă tristeţe Longin Mărtoiu. Pentru ca Oedip tânăr în strălucirea forţei, voinţei şi durerii să fie interpretat cu mare talent, cu aplomb al personalităţii şi cu mare măiestrie a artei vorbirii de actorul Vasile Cojocaru. Toţi actorii care au dat viaţă acelui minunat spectacol, s-au întrecut pe ei înşişi, făcând o demonstraţie de teatru sărbătoresc şi împunând glasul sonor al sufletului artei teatrale – tragedia antică: Nina Udrescu, Elena Gurgulescu, Cristina Oprean, Eugen Mazilu, Titus Gurgulescu, Liviu Manolache, Iulian Lincu, Jean Ionescu, Emil Bârlădeanu, Lică Gherghilescu, Carmen Enea, Alexandru Mereuţă, Octavian Axente ş.a. şi-au legat numele de un mare eveniment teatral.

Troia in flacari

Oedip
La 8 mai 1992 a avut loc premiera variantei pe scenă a acestei piese, realizată împreună cu Compania de balet „Oleg Danovski”, în regia artistică a maestrului Oleg Danovski, în scenografia Eugeniei Tărăşescu Jianu şi muzica lui Liviu Manolache. „Oedip nu e nici balet, nici piesă de teatru, ci un spectacol pe tema lui Oedip, o formă de sincretism, de euritmie, dacă vreţi, în care îmbinarea actor-dansator sper să sporească virtuţile expresive ale imaginii scenice” scria Oleg Danovski în caietul-program. De altfel, spectacolul a participat cu mare succes la festivalul Internaţional de Teatru – imagini de la Satu Mare şi la Festivalul „Timişoara muzicală” unde coloana sonoră a spectacolului a fost premiată. În vara anului 1989 şi anume la 19 iunie, se prezenta în premieră „TROIA ÎN FLĂCĂRI” – spectacol de teatru antic, în aer liber, pe un scenariu de Vasile Cojocaru, după scriitori antici, în regia lui Andrei Mihalache, costumele semnate de Ion Tiţoiu, Eugenia Tărăşescu Jianu, Irina Dimiu, cu contribuţia de mare prestigiu a sculptorului Marcel Chirnoagă. O super-producţie numărând din nou peste 100 de artişti (actori ai Teatrului Dramatic şi de Păpuşi, solişti, corişti, balerini ai Teatrului Liric, pe lângă figuraţie, cai etc.). Cu efecte vizuale spectaculoase s-a jucat în aceleaşi locuri ca şi „OEDIP”. În vara anului 1991 s-a jucat un spectacol cu „OEDIP” în cadrul sărbătoririi Cetăţii Tomis. La finele anului 1996 s-a dat viaţă unui mit antic, al amazoanelor plecând de la textele lui H. Von Kleist, Mioara şi Adrian Cremene: „Penthesileea”. Geniul regizoarei Cătălina Buzoianu, întâlnindu-se aici cu gustul pentru monumental al lui Marcel Chirnoagă, spectacolul se desfăşura în sală lăsând impresia ca e gata să explodeze cerându-şi dreptul la un spaţiu deschis şi larg, cum mitul însuşi sugerează. Spectatorii erau întâmpinaţi în foaierul teatrului decorat cu mari pânze pe care erau desenaţi cai, venind parca în galop spre a anunţa povestea ce va să urmeze. Eroi şi zei au fost întruchipaţi de actori de marcă ai teatrului şi de tinerii actori pe atunci: Ileana Ploscaru, Nina Udrescu, Diana Cheregi, Elena Gurgulescu, Iancu Lucian, Vasile Cojocaru, ş.a.. Muzica originală interpretată live a fost compusă anume de Iosif Herţea. Pentru spectacol, regizoarea a fost distinsă cu Premiul pentru cel mai bun regizor al anului, acordat de A.I.C.T. – secţia română şi Premiul pentru cel mai bun regizor acordat de UNITER. Velica Panduru, realizatoarea costumelor – a primit premiul UNITER pentru cel mai valoros debut. De Ziua Mondială a Teatrului, la 27 martie 1997, a avut loc premiera spectacolului „ALCESTA” de Euripide, în regia unui debutant Toma Enache şi scenografia Carmencitei Brojboiu. Rolului titular i-a dat chip actrita Cristina Oprean, cu sensibilitate şi dramatism, amestec de pasiune şi lirism, fior tragic, cu măsură, într-o fină caligrafie. “

DIN ISTORICUL TEATRULUI de STAT CONSTANTA (www.teatruldestatconstanta.ro)
EROII FESTIVALULUI
PUBLIUS OVIDIUS NASO
Marele poet se naşte la Sulmo 20 martie 43 î.Ch.. ca fiu al unei străvechi familii de cavaleri. În anul 30 î.Ch. viitorul poet este trimis împreună cu fratele său mai mare cu un an la Roma cu scopul de a primi o cât mai bună educaţie la şcoala retorilor. OVIDIUS frecventează lecţiile de declamaţie ale vestiţilor Arellius Fuscus şi M. Porcius Latro. Cu aceştia exersează compunerea, care mai târziu va influenţa opera sa poetică. Intră în cercul lui M. Valerius Mesalla Corvinus care îl îndrumă în arta poetică. În jurul vârstei de 18 ani citeşte în public primele sale compuneri poetice (fragmente din Tristia). După terminarea studiilor de retorică OVIDIUS călătoreşte la Atena, unde poposeşte câtva timp, spre a se instrui în “cetatea lumină” a Greciei, apoi vizitează monumentele din Asia Mică, Sicilia (Siracuza), însoţit fiind de amicul şi confratele său Pompeius Macer. După întoarcere intră în magistratură unde ocupă diferite funcţii minore. Curând îşi va întrerupe cariera judecătorească şi politică, activităţi care-i răpeau – după cum mărturisea poetul – răgazul datorat muzelor.

Între anii 23 şi 15 î.e.n. compune un număr de 21 epistole, care vor alcătui colecţia numită Heroides Epistulae Heroidum) şi pregăteşte prima ediţie în cinci cărţi a Amorurilor (Amores), în care va cânta pe Corina (un nume convenţional sub care se ascundeprobabil, Iulia, nepoata lui Octavianus Augustus). Tot din această perioadă datează şi tragedia „Medeea” – din care nu s-au păstrat decât câteva mici fragmente şi o lucrare intitulată „Gigantomachia”, şi ediţia a II-a a „Amorurilor”, conţinând numai trei cărţi.

În anii 2 şi 1 î.Ch. elaborează primele două cărţi din Arta iubirii (Ars amandi sau Ars amatoria), completată apoi cu cartea a III-a şi lucrează la tratatul intitulat Cosmetice (Medicamina faciei femineae).
Cam în acelaşi timp compune şi Rewmediile iubirii (Remedia amoris).
În anul 8 e.n. la vârsta deplinei maturităţi, poetul compune marea frescă a Metamorfozelor, în 15 cărţi. Se însoară a treia oară cu Fabia rudă cu Paulus Fabius Maximus, amic a lui Octavianus Augustus, ceea ce îi facilitează poetului contactul cu unii membri ai familiei princiare, fapt socotit de OVIDIUS ca una din cauzele relegării sale. În aceeaşi perioadă, deci concomitent cu Metamorfozele, scrie şi primele 6 cărţi din Faste (Fasti), la finisarea cărora lucrează şi în exil, schimbându-le şi dedicaţia.

În acest an survine “tragedia” vieţii lui OVIDIUS, fiind exilat (corect: relegat), printr un edict a lui Augustus, la Tomis – Constanţa de astăzi. Motivele acestui exil sunt neclare, enigmatice chiar şi în ziua de astăzi. Poetul spune “carmen et error”. Poezia, în primul rând opera sa Arta iubirii şi o “greşeală”, o “naivitate” sau “imprudenţă” cum pretinde OVIDIUS. Bineînţeles că de această sancţiune gravă nu au fost străini nici unii din curtenii lui Augustus, invidioşi pe succesul poetului.

La Tomis ajunge în mijlocul luni mai a anului 9 î.Ch. (H. Frankel), după o călătorie lungă plină de pericole şi de peripeţii pe mare şi pe uscat. În timpul călătoriei pe corabia Minerva ameninţată de furtună elaborează primele două cărţi din Triste (Tristia). Ajuns la Tomis în anii 9 şi 10 e.n. scrie elegiile cuprinse în cartea III-a a Tristelor. De la sosirea sa în Tomis OVIDIUS continuă să scrie opera sa poetică. Încheie ciclul Tristelor, care cuprinde în cartea IV-a şi celebra sa autobiografie a perioadei de la Roma (Povestea vieţii mele), în care ne dă preţioase date privind viaţa, opera, cariera sa politică şi “judecătorească” şi confraţii săi. Alăturat sunt arătate ruinele templului lui Saturn din Roma, cetate care i-a rămas tot timpul în inimă. De asemeni termină şi ciclul Ponticele, publicată abia după moartea poetului în anii 17, 18.În anul 14 se sinucide nobilul Paulus Fabius Maximus, amicul şi “patronul” lui OVIDIUS. De asemeni moare în condiţii enigmatice – Augustus, la Nola în Campania. Aceste evenimente aveau să-i răpească lui OVIDIUS şi ultima speranţă de rechemare la Roma. Era ştiut că atât Livia cât şi Tiberius, succesorul lui Augustus, au fost adversari neînduplecaţi ai poetului. În continuare în ultimi ani care îi va petrece în Tomis,OVIDIUS îşi va continua activitatea sa poetică. În ultimi ani din viaţă va scrie Poemul Ibis, îndreptat împotriva unui fost “amic” (identificat cu oratorul Cassius Severus), care căuta să-l defăimeze la Roma şi să-i înrău-tăţească situaţia, făcând astfel să devină impo-sibilă rechemarea poetului la Roma. Alăturat este arătat Arcul de Triumf a lui Constantin.

La 1 ianuarie 17, dată acceptată de Cronica lui Eusebiu, marele poet moare la Tomis cu gândul şi inima mereu la Roma. Cinstind cu mărinimie memoria marelui poet concitadin, geţii l-au înmormântat aproape de poarta cetăţii.
În semn de omagiu adus marelui poet apare în 1679 la Sibiu pentru prima oară în lume o traducere trilinguă conţinând “sentinţe” alese din opera marelui poet (versiune românească, maghiară şi germană).

În 1885 este reprezentată la Bucureşti drama OVIDIU de Vasile Alecsandri, iar în 1887 este dezvelită la Constanţa statuia din bronz a poetului, opera a sculptorului italian Ettore Ferrari.

DIONIS / BACHUS (în greacă Διόνυσος Dionysos) era în mitologia greacă zeul vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus sau Liber. Dionis era una dintre cele mai importante divinităţi cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.
Dionis era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmus şi a Harmoniei. Se număra deci din cea de-a doua generaţie de zei olimpieni. Semele îşi găsi sfârşitul datorită geloasei Hera, care o determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus i-a apărut într-adevăr, înconjurat de fulgere şi tunete, şi i-a cauzat astfel moartea. Zeus a reuşit totuşi să-şi salveze copilul încă nenăscut şi l-a cusut în propria lui coapsă, de unde îl zămisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este cunoscut drept zeul “care s-a născut de două ori”.
Ca să-şi ferească copilul de Hera, Zeus l-a ascuns în casa regelui Athamas şi a soţiei acestuia, Ino. Acolo Dionis a trăit îmbrăcat în haine femeieşti pentru a nu fi recunoscut, dar a fost descoperit de Hera şi, drept răzbunare, minţile lui Ino şi lui Athamas au fost luate. Atunci Zeus îl încredinţează pe Dionis prin intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa (vezi şi Hyades), mai târziu lui Silen. Ajuns adult, el a luat parte la lupta zeilor cu giganţii, în care l-a ucis pe Eurytus cu tirsul său, un toiag încununat de conuri de pin. Conform legendelor, şi-a propagat el însuşi cultul, ducându-l din Tracia în întreaga lume, ajungând în Egipt, Siria, Frigia şi, în sfârşit, în India.
Pe muritori, zeul îi învaţă să cultive viţa de vie. În plus, el avea darul de a face să ţâşnească din ţărână lapte, miere şi vin, spulberând cu acestea grijile oamenilor. Faţă de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud, luându-le minţile (ca în cazul regilor Lycurg şi Pentheus), sau transformându-i în delfini (ca, de exemplu, pe piraţii tirenieni care doriseră să-l ia ostatic în drumul lui spre India). Pe insula Naxos Dionis a găsit-o pe Ariadne, abandonată de către Tezeu, şi a luat-o de soţie. Se spune despre Dionis că a coborât până la urmă şi în Infern ca să-şi salveze mama. Hades s-a lăsat înduplecat, astfel încât Dionis a putut să o aducă pe Semele în Olimp. Dionis a reuşit să-l aducă în Olimp şi pe Hefaistos, fiul infirm cu care se ruşina Hera.
Însoţitorii lui Dionis erau silenii, satirii şi nimfele. Menadele, tiadele şi bacantele formau cortegiul adoratoarelor sale, încununate precum zeul însuşi cu iederă sau frunze de viţă de vie şi purtând tirsuri împodobite cu conuri de pin. Menadele au fost în mitologia romană nimfele care l-au crescut pe Dionis. Devenind mai târziu însoţitoarele lui Dionis, menadele făceau parte din cortegiul lui şi erau posedate de o furie mistică.
Acest cortegiu ducea o viaţă sălbatică, vâna animalele pădurii şi le devora crude. Chiar şi Dionis lua câteodată înfăţişarea unui animal, de cele mai multe ori cea a unui ţap sau a unui taur. Eliade îl identifică de aceea pe zeu cu “Străinul din noi înşine, temutele forţe antisociale pe care le dezlănţuie patima divină”[1].
Imaginea lui culturală era însoţită de preotesele bacante (Bacchantes) la sărbătorile Bacchanalia, desfăşurate toamna, la culesul viilor. Bacantele - îmbrăcate în piei de cerb, purtând torţe aprinse şi agitând un thyrs - în timpul orgiilor scoteau strigătul evoe!, fiind poreclite evantes (cele care răcnesc). Bacanaliile au fost interzise de Senat în 186 î.C.
Cultul lui Dionis era originar din Tracia, dar se răspândise în întreaga lume veche (vezi şi originile tracice ale orfismului). Cu armatele lui Alexandru Macedon cultul acestui zeu a ajuns şi în India. Numele de Bacchus, sub care era cunoscut la romani, este de origine lydiană. Romanii l-au numit pe Dionis însă şi Liber, probabil în conformitate cu originea sa tracică.
Atât educaţia acordată de nimfele din Nisa cât şi miturile regilor Lycurgus şi Pentheus denotă originea străină a zeului. Serbările date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) erau foarte populare. În luna februarie se sărbătoreau în Atena Anthesteriile, care durau trei zile şi marcau atăt fermentarea vinului nou căt şi deschiderea sezonului de navigaţie. Într-o “Nuntă Sfântă” (”Hieros Gamos”), soţia lui arhon basileus se dăruia zeului, care era sărbătorit ca Anthios (Zeul Florilor).
Anthesteriile se ţineau cu ocazia întoarcerii zeului din Infern şi aveau funcţia de a alunga spiritele morţilor din cetate. Leneele din decembrie şi ianuarie erau caracterizate de reprezentaţii teatrale de tip cultic, asemenea micilor şi marilor Dionisii, care erau influenţate probabil de orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub numele de Bromius (Asurzitorul) în cântece şi dansuri, adesea cu caracter orgiastic.
Sanctuarul templului de la Delphi era consacrat în timpul iernii lui Dionis şi doar vara lui Apollo. Misterele zeului, iniţiate de orfici, s-au celebrat în Italia până târziu în epoca imperială.
Atributele lui Dionis sunt pe lângă tirs, toiagul său ornat cu conuri de pin şi frunze de viţă de vie, un kantharos (vas pentru vin), pantera şi şarpele. Dionis mai poate fi reprezentat, începănd cu sec. IV î. e. n., şi prin măşti, datorită originii teatrului din cultul său.

Din obiceiurile de deghizare şi de recitare a ditirambilor a luat fiinţă tragedia, din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau fertilitatea, comedia greacă.
Metamorfoze (Metamorphoses) este una dintre capodoperele poetului latin Publius Ovidius Naso.Este un lung poem epic în hexametri,aici fiind prelucrate 250 de legende (extrase din Homer,Hesiod,Titus Livius,Vergilius) despre transformările cunoscute în lume,începând cu crearea universului şi până la apoteoza lui Cezar.
Publius Ovidius Naso (Ovidiu) în “Metamorfoze” [3], cartea a X-a, versurile 1-106 (Orfeu şi Euridice) şi în cartea a XI-a, versurile 1-66 (moartea lui Orfeu). Ovidiu îl consideră pe Apollo tatăl eroului şi foloseşte în mare parte cam aceleaşi izvoare precum Vergiliu, dar povesteşte legenda în “Metamorfozele” din 43 î.Hr. - 18 d.Hr. mult mai amănunţit. De pildă umbra Euridicei este descrisă şchiopătând, din cauza muşcăturii de şarpe. Orfeu este caracterizat de hybris faţă de zeii subpământeni, cântul său devine demonic. Ovidiu ia pe deasupra în considerare atât izvoarele orfismului cât şi elegia lui Phanocle, deoarece descrie personajul ca dezgustat de femei după pierderea Euridicei, pledând pentru amorul socratic. Menadele îl urăsc aşadar pe cântăreţ datorită dispreţului lui pentru ele. Cântul său le învinge iniţial atacurile, este acoperit de-abia de zgomotele ritualurilor dionisiace, ceea ce duce la sacrificarea eroului în onoarea zeului Dionis, cu ajutorul uneltelor unor plugari care fugiseră, înspăimântaţi de sălbăticia menadelor. Sfârşitul legendei este însă la Ovidiu împăciuitor, pentru că întrevede după moartea lui Orfeu o reunire a îndrăgostiţilor. De remarcat este faptul că nici la Ovidiu, ca dealtfel în nici unul din izvoarele antice care conţin în întregime legenda, nu este pomenit rolul lui Hermes drept călăuzitor în lumea umbrelor, care a fost acceptat de prelucrările mai târzii ca de la sine înţeles.
ORFEU
Fiul regelui trac, originar din regiunea munţilor Rodopi, a fost asemenea lui Tamiras şi Heracles instruit de fratele său Linos în arta cântului, dobândind în ea o inegalabilă măiestrie. Muzica lui fermeca orice fiinţă, chiar şi stâncile erau clintite din loc de cântul lui. Nu este deci de mirare că Orfeu a fost de mare ajutor argonauţilor, la a căror expediţie a participat, domolind marea furtunoasă datorită puterii de a stăpâni prin arta lui elementele naturii. În versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauţi pentru a acoperi ademenirile sirenelor cu propriul său cânt. După despărţirea de ortacii lui Iason cântăreţul s-a îndrăgostit de nimfa Euridice, dar fericirea sa alături de aceasta a fost de scurtă durată. Există două versiuni ale morţii nimfei din cauza muşcăturii unui şarpe veninos. După Vergiliu, Euridice era râvnită de Aristaeus, care, urmărind-o o dată, o făcu să calce în goana ei pe un şarpe. Ovidiu povesteşte că nenorocirea ar fi avut loc pe când nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Orfeu o plânse îndelung şi, nesuportând până la urmă despărţirea, coborî în infern să o caute. El reuşi, cântând, să înmărmurească întregul Tartar şi să-l înduplece chiar pe zeul Hades să-i dea iubita înapoi. Consimţământul de a o însoţi pe Euridice pe calea spre lumea pământenilor, alături de călăuzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu condiţia de a nu se uita nicio clipă la ea. Orfeu nu reuşi, frământat de temeri cum era, să respecte această condiţie; când mai avea doar un pas de făcut pentru a ieşi la lumina zilei, el îşi întoarse capul şi îşi pierdu astfel iubita pentru a doua oară. În pofida rugăminţilor eroului, care a rămas îndelung timp (la Vergiliu şapte luni, la Ovidiu şapte zile) în preajma râului Styx, înduioşând cu lira lui toate animalele sălbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice.
Singur şi îndurerat pentru tot restul vieţii, Orfeu şi-a găsit până la urmă pe meleagurile natale sfârşitul, fiind sfâşiat în bucăţi de menade, preotesele trace ale lui Dionis. Acesta erau mânioase pe el pentru că nu a participat la cultul lor orgiastic. După Ovidiu, capul şi lira sa au fost aruncate în râul Hebrus şi purtate pe marea Egee până pe ţărmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cât pe ce să fie înghiţit de un dragon, împietrit până la urmă de către Apollo. Deoarece capul nu încetase să cânte, i se înălţă acolo un oracol (Philostrat în “Heroicos” şi “Vita Apollonii”, Pausanias 9, 30,5). Insula deveni în acest fel leagănul poeziei lirice. Lira însǎ fu ridicatǎ de zeii olimpieni în cer, unde formeazǎ constelaţia cu acelaşi nume.
Izvoarele legendei afirmă în mod repetat originea tracică a lui Orfeu. Însăşi arta cântului provenea în accepţia vechilor greci din Tracia. Arrian pomeneşte în istoria dedicată patriei sale, Bithynica din secolul al II-lea î.Hr., o nimfă numită Tracia, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare şi născocitoare de melodii. Numele acesteia îl poartă ţinuturile tracilor, cunoscute înainte sub denumirea de Pèrke. Rădăcina indogermanică “per-/pir/per(k)” semnifică “stânca”, “piscul” sau “piatra”, ceea ce denotă cultul tracic al unei divinităţi a munţilor, identificată de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a numit Pèrkos sau Peiros şi a fost venerat chiar şi în epoca Imperiului Roman sub forma de “Heros equitans”, a unui războinic trac călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane. Toponimul Pirin/Perin al munţilor din sud-vestul Bulgariei este derivat din numele acestui zeu, care devine sub influenţa elenă Sabazios. Acest zeu al luminii zămisleşte apoi cu Zeiţa Mamă pe sacerdotul cultului său, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu şi cu Zamolxis, acesta din urmă fiind numit şi “Orfeul nordic”.

PARTENERI ai Proiectului:
CONSILIUL JUDETEAN CONSTANTA
CONSILIUL LOCAL CONSTANTA
MUZEUL DE ARHEOLOGIE CONSTANTA
UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA
UNIVERSITY NORTH WESTERN OF CHICAGO
TEATRUL DE STAT CONSTANTA
ROTARY CLUB CONSTANTA
RONIN CONSULTING
- ONG –uri constantene si orice alte institutii interesate
+ autoritatile locale/cluburi Rotary din cele 5 tari/ 12 orase partenere la proiect prin prezenta trupei itinerante „Ovidiu”:
Sulmona / Italia
Roma / Italia
Brindisi / Italia
Levkas / Grecia
Atena / Grecia
Skiros / Grecia
Mitilini (Lesbos) / Grecia
Hisarlik (Troia) / Turcia
Nessebar / Bulgaria
Histria / Romania
Mangalia / Romania