Micro-interviu cu Ştefan Paraschiv

“Să nu-mi rătăcesc nădejdea, să nu abdic de la credinţa mea şi să nu-mi trădez iubirea!”

R.C.C.: Dragă Ştefan, aş dori să povesteşti despre momentul primei noastre întâlniri.

Ştefan Paraschiv: Îmi amintesc de o iarnă sufocantă, cu iz de eşafod, iarna binecuvântatului şi damnatului an 2013. Atunci când ne-am văzut prima oară, domnule Radu, aveam o senzaţie – banală, pe care o încerc faţă de oricine – că va fi şi singura. O bănuiam, a priori, ca fiind scurtă şi nesemnificativă. N-a fost nicicum astfel! Şi a fost, este şi tot să fie o bucurie să ai un camarad, à la longue, precum dvs. Oamenii – adevăraţii oameni – pe care Dumnezeu mi-i scoate în cale şi pe care reuşesc să nu-i alung de lângă mine – iată ceea ce înseamnă bucuriile mele!

R.C.C.: Cum erai în acea perioadă a vieţii?

Ş.P.: Eram la începutul instalării unei maladii incorigibile, care mă macină, de-atunci: tristeţea organică. Adică, preţul minim pentru pătrunderea în tainele lumii şi ale omului, în care eu m-am aventurat – cu nerăbdare sinucigaşă, nesăbuit de devreme şi cu sufletul dezvelit. M-aţi găsit îngheţând în acea iarnă. Fusesem trezit din copilăria viselor mele, pentru a fi aruncat într-un coşmar. Unii o pot numi maturizare. Dar, tempoul şi tehnica acestor piruete vor fi disecate într-o carte de care, pentru moment, călăul căruia îi zicem timp nu îmi îngăduie să mă ocup. Bref, atunci aţi întâlnit un om deja bătrân, iar acum vorbiţi cu unul şi mai îmbătrânit.

R.C.C.: Să înţelegem că nu mai poţi avea încredere în oameni?

Ş.P.: Încrederea nu este de ici de colo. Eu am luptat pentru încrederea cuiva drag şi am eşuat în a o păstra. Şi-a luat-o piatră cu piatră înapoi. Şi nu era orice încredere! Deşi bietul meu spirit nu i-l poate ajunge nicicum, totuşi, poate că sunt şi eu asemenea acelui cineva: încrederea mea e o decoraţie rară şi nu prea acord credit oamenilor. Drept să spun, mă şi feresc de ei, aşa cum făcea Bacovia, de teamă să nu îi supăr cu falsitatea celui mai mic zâmbet regizat.

Dar, asta nu înseamnă că nu iubesc omul şi că nu lupt pentru a sprijini oamenii: să vrea şi să poată mai mult, conform propriilor idealuri. Şi – fundamental – să fie mai buni! Mai învingând, mai eşuând.stefan paraschiv site

R.C.C.: Ce crezi că a adus, cel mai mult, întâlnirea noastră?

Ş.P.: A fost şi încă este un remediu, un supliment constant de omenie (cuvânt rămas, din marile păcate, mai mult prin dicţionare). Dvs., în particular – de ce să nu o declar –, sunteţi dintre acele persoane care îşi fac un crez din beţia bunătăţii. Şi asta mă dezarmează. Mă dezarmează pentru că mă constrânge – într-o oarecare măsură –, să nu mai prevestesc – atât de convins – uscăciunea definitivă sufletului omenesc.

R.C.C.: Ce izbânzi ai cucerit între timp?

Ş.P.: Mă încearcă o bucurie amară privind în urmă, spre blestemăţia de an care a trecut. Încercând să cicatrizez nişte răni adânci şi să sufăr pentru împlinirea idealurilor mele, am considerat că este de datoria mea să mut frontul (nu fără noi sângerări), de la cetatea Liceului Teoretic Traian, la cetatea Colegiului Naţional Mircea cel Bătrân, deşi, în ceea ce ne priveşte, am ajuns să ne întâlnim prin mijlocirea directorului-adjunct de-atunci de la Traian, doamna profesor Daniela Blaga. Au existat, bineînţeles, conflicte, intrigi şi constrângeri nedrepte, dar nu sunt un resentimental. Au existat.

Ei bine, înainte de această dislocare de forţe, am dus la bun sfârşit – sub forma unei reviste şcolare, transfigurate, în fapt, într-un album cultural – un omagiu inedit, pentru familia de cărturari Ileana şi Romulus Vulpescu, proiect ce stagna de aproape un an de zile. Unii ar putea să spună: Bine că a ieşit în cele din urmă! – Dar pe mine nu m-au mulţumit niciodată lucrurile care au scăpat voinţei mele de a le îndeplini la timpul pe care l-am considerat eu de cuviinţă. Ce să fac dacă sunt berbec?

Apoi, echipa de teatru pe care am întemeiat-o, a adus la Constanţa, pentru al doilea an consecutiv, Diploma Procopiu (un corespondent al locului prim) pentru artă dramatică. Piesa pe care am scris-o pentru această ediţie a respectivului concurs, Ce-a mai rămas din oameni, este o privire ascuţită, ca un glonţ, asupra acestor ciume negre ce rod sufletul omului: compromisul şi plafonarea. Atât documentarea/ scrierea, cât şi interpretarea m-au epuizat, iar victoria, cel puţin eu, am plătit-o prea scump. Dar, iarăşi, lansez făgăduinţa cărţii despre care vorbeam mai devreme.

De mult ce-am colindat radio-urile si televiziunile anul trecut, am început, în acest ianuarie, mulţumită lui Dumnezeu şi trimisului său luciferic, profesorul Gheorghe Căpăţână, o emisiune de cultură la Radio Neptun, Arta lor, Adevărul meu (vineri, orele 18).

R.C.C.: Ce izbânzi ne pregăteşti pentru viitor?

Ş.P.: Am de gând să continuu, cu orice preţ, colaborarea la Flacăra lui Adrian Păunescu – om şi creator pe care îl voi iubi, necondiţionat, mereu. Am finalizat un proiect de revistă de cultură în onoarea sa dar, asemenea volumul meu de debut, încă aşteaptă publicarea. Este o rădăcină majoră a dezamăgirilor şi a supărărilor mele.

Dar, cum nu pot aştepta miracole decât lansând alte artificii pe cerul nopţii noastre, sunt în febra scrisului, pentru un basm (specie pe care nu am abordat-o niciodată până acum) şi pentru o piesă de teatru pentru celebrarea a 125 de ani de la naşterea celui mai important fizician român, Ştefan Procopiu. De asemenea, m-am pus la dispoziţia dlui Căpăţână pentru un spectacol omaginial din poezia lui Romulus Vulpescu, iar, împreună cu noii amici de la Mircea, pregătesc un recital Eminescu. Pentru amândouă s-a proiectat premiera în aprilie.

R.C.C.: Iar idealul tău în acest an?

Ş.P.: În acest an şi întotdeauna cât voi trăi: să nu-mi rătăcesc nădejdea, să nu abdic de la credinţa mea şi să nu-mi trădez iubirea, cei trei atlaşi care-mi ţin lumea încă fremătând de viaţă. Dar, vorba Apostolului Pavel, cea mai mare dintre ele este iubirea.

A consemnat pentru dumneavoastra Radu Mihailov, din partea Rotary Club Constanta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *